Analize

Julian Assange, îngerul decăzut al libertății de exprimare

Julian Assange (Foto: Getty Images)

Fondatorul Wikileaks s-a metamorfozat din eroul antisistem la nivel global în unealta Rusiei și dușman al democrației liberale

”În cele din urmă, omul acuzat că a mânjit cu fecale pereții camerei sale, că și-a maltratat pisica și a pus relele lumii în spinarea feministelor și a scriitorilor evrei, a fost scos din ambasada Ecuadorului din Londra, semănând cu un Saddam Hussein acoperit cu zahăr pudră, tras afară din gaura lui de păianjen”.

În mai puțin de un deceniu, Julian Assange s-a metamorfozat, dintr-un veritabil erou al libertății de exprimare, speranța jurnalismului și eroul așteptat de stânga progrersistă să lupte cu Sistemul și eventual să-l învingă, într-un personaj cu foarte multe pete.

Julian Assange (47 de ani) este un personaj pe care mulți dintre suporterii săi au ajuns realmente să-l deteste. După arestarea sa, publicația ”The Atlantic” a fost nemiloasă cu ea, catalogându-l drept ”prefăcut, cerșetor în căutare de simpatie, megaloman și promiscuu”.

Ce este detestabil la Assange? În primul rând, ”legăturile cu hackerii ruși și cu serviciile de informații ale Rusiei care sunt fără de tăgadă”.

Relația cu Moscova este, însă, certă. Procurorul special Robert Mueller, care a pus sub acuzare 12 agenți ai GRU specializați în operațiuni cibernetice, a sugerat că, în cel mai bun caz, Assange a fost un complice involuntar în campania GRU de a influența alegerile prezidențiale din SUA în 2016.

Mike Pompeo, fost director CIA și beneficiar indirect al implicării lui Assange în alegerile prezidențiale din 2016 de partea lui Donald Trump, are însă o părere mult mai tranșantă. El a catalogat WikiLeaks ca pe “un serviciu de informații neoficiale ostil, antrenat adesea de actori statali precum Rusia.”

O altă informație importantă în context: diplomații ruși au clocit, încă de la sfârșitul anului 2017, un plan pentru a-l exfiltra pe Assange din ambasada ecuadoriană, după cum a scris ”The Guardian”. “Patru surse independente una de cealaltă au declarat că Kremlinul este dispus să ofere sprijin pentru acest plan – inclusiv posibilitatea de a-i permite lui Assange să călătorească în Rusia și să locuiască acolo. Una dintre surse a susținut că un om de afaceri rus neidentificat a servit ca intermediar în aceste discuții. În cele din urmă s-a enunțat la acest plan pentru că a fost considerat prea periculos”, au scris jurnaliștii britanici.

Încă un detaliu relevant: în 2015, publicația ”Focus Ecuador” a scris că Julian Assange a stârnit suspiciune în rândul ofițerilor serviciului de informații din Ecuador, SENAIN, care l-a spionat în ambasadă timp de ani de zile. “În unele cazuri, [Assange] a cerut să-și poată alege propriul personal de securitate în cadrul ambasadei, preferându-l pe agenții de naționalitate rusă”, au scris jurnaliștii ecuadorieni.

Agresiune sexuală

Julian Assange s-a refugiat mai mult de șapte ani în ambasada Ecuadorului pentru a evita extrădarea în Suedia, unde este așteptat să răspundă unor acuzații de agresiune sexuală, pe care I le-au adus două femei. Cea mai gravă dintre acuzații este cea de viol.

Procurorii suedezi au suspendat ancheta în 2017, după cinci ani de eforturi zadarnice de a avea access la suspect și a-l confrunta. Situația s-ar putea schimba, după ce avocatul acuzării a depus o cerere de redeschidere a cazului.

Mulți comentatori occidental au susținut că Julian Assange este victima unui complot internațional, pus la cale pentru a reduce la tăcere un adept curajos al adevărului. Suporterii lui Assange au susținut chiar, fără a furniza nicio dovadă, că cele două femei care l-au acuzat erau, de fapt, agenți americani deghizați și că Marea Britanie și-a îndeplinit doar ”datoria de servant al imperiului american și i-a întins o plasă.”

Corespondentul revistei britanice ”New Statesman”, David Allen Green, specializat în domeniul juridic, a muncit mult în 2012 pentru a demonta alegațiile potrivit cărora Assange nu-și putea permite să meargă în Suedia, pentru a-i confrunta pe acuzatorii săi, deoarece ar fi fost trimis instantaneu la Guantanamo.

Din contră, a observat Greene, dacă ar fi acceptat să meargă la Stockholm, așa cum ar fi procedat orice om care se știe nevinovat, extrădarea sa în SUA ar fi fost și mai dificilă, deoarece ar fi fost nevoie și de consimțământul Suediei, nu doar de cel al Marii Britanii. Cu toate acestea, Assange a evitat să apară în fața Justiției și s-a plâns în permanență că este “prizonier politic”.

În 2010, judecătorul care a respins acuzațiile de persecuție formulate de Aassange, l-a numit pe acesta un ”narcisist care nu-și poate depăși interesele sale egoiste”.

Destinatar, publisher și hoț de informații secrete

Un mare juriu din SUA l-a condamnat nu doar pentru publicarea de informații secrete, ci și pentru furtul lor.
Începând din ianuarie 2010, Bradley Manning (devenit ulterior Chelsea Manning), un soldat gay al armatei americane, a început să furnizeze Wikileaks o primă tranșă din cele aproape trei sferturi de milion de documente clasificate și neclasificate militare și diplomatice, obținute de pe serverele guvernului american. A fost vorba, în mare parte, de fișiere despre războaiele din Afganistan și Irak, dar și telegrame diplomatice ale Departamentului de Stat al SUA.

Ulterior, Manning a început să aibă ezitări în a trimite mai multe documente, moment în care Assange s-a transformat, dintr-un destinatar și publisher de documente clasificate, într-un agent de recuperare ilicită a acestora.

Un pasaj relevant din actul de acuzare: “La data de 8 martie 2010, Assange a fost de acord să-l ajute pe [Chelsea] Manning să spargă o parolă stocată pe computerele Departamentului de Apărare al SUA conectate la Secret Internet Protocol Networks, o rețea guvernamentală a Statelor Unite folosită pentru documente și comunicații clasificate.”
”Un lucru pe care niciun jurnalist nu-l poate face fără să știe că consecința imediată va fi pierderea slujbei, a reputației și a libertății în mâinile FBI”, comentează ”The Atlantic”.

Cine este, de fapt, Julian Assange?

Dar cine este Julian Assange? Ce trăsături de personalitate are, ce vulnerabilități? Cel mai relevant articol pe această temă a fost scris de Bill Keller, fost editor executiv și editorialist al cotidianului ”The New York Times”, actualmente scriitor de succes.

Un bun cunoscător al spațiului rus, având în vedere că, între 1986 to 1991, a condus redacția din Moscova a NYT. A scris pe larg despre sfârșitul Războiului Rece și disoluția Uniunii Sovietice și a fost răsplătit în 1988 cu un Premiu Pulitzer.

În 2011, Keller a povestit cititorilor New York Times întreaga aventură a dezvăluirilor Wikileaks, celebrul ziar fiind printre cele trei acceptate de Julian Assange să publice celebrele documente, împreună cu ”The Guardian”(Marea Britanie) și Der Spiegel (Germania).

„Ca și cum nu era destul destul de complicat, proiectul a implicat o sursă evazivă, manipulative, volatilă și, în cele din urmă, ostilă NYT și The Guardian. L-am privit pe Assange ca pe o sursă, nu ca partener sau colaborator, ca pe un om care avea în mod clar agenda sa”, a scris Bill Keller.

Celebrul jurnalist a început prin a relata povestea ”celei mai mari lovituri dată de WikiLeaks statului american”: publicarea, în aprilie 2010, a filmelor realizate de unul dintre cele două elicoptere americane implicate în incendierea unei clădiri din Bagdad, în 2007, incendiu în care au murit 18 persoane.

Unii dintre cei care apar în film erau înarmați, alții nu prezentau nicio amenințare. Doi erau jurnaliști pentru agenția de știri Reuters. ”Filmul, împreună cu coloana sa sonoră, a fost îngrozitor de privit. O umilință pentru armata americană. În zelul său de a face din film o piesă de propagandă anti- război, Assange a lansat și o versiune care ignora faptul că unul dintre irakieni avea asupra sa un lansator de rachete și a împachetat această versiune manipulată sub titlul de <>”, scrie Keller.

El punctează că, de-a lungul colaborării cu fondatorul Wikileaks, Assange a refuzat să precizeze cum intrase în posesia materialaului secret. Ulterior s-a aflat că sursa filmului, a comunicărilor militare și a telegramelor diplomatice a fost Bradley/ Chelsea Manning.

Eric Schmitt, corespondentul NY Times de la Washington, l-a întâlnit pe Assange în redacția de la Londra a ”The Guardian”. ”Eric i-a făcut o primă evaluare a omului care urma să fie o prezență importantă în viața noastră. <>, mi-a scris Eric mai târziu.

Paranoic

Reporterii celor trei prestigioase publicații l-au văzut de la început pe Assange drept ”un tip inteligent și educat, extrem de adaptat noutăților tehnologice, dar arogant, conspirativ și, ca o ciudățenie, credul.”

Cu ocazia unui prânz luat la cantina ”The Guardian”, Assange a povestit cu deosebită convingere despre o arhivă din Germania, care ar fi conținut dosarele fostei polițiști secrete comuniste, Stasi. Acest birou, a afirmat Assange, a fost complet infiltrat de foștii agenți Stasi, care ar fi distrus în liniște documentele pe care le-au încredințat să le protejeze. Jurnalistul Der Spiegel, John Goetz, care a scris pe larg despre Stasi, a ascultat plin de uimire. ”E o prostie totală”, a exclamat el. ”Unii foști angajați Stasi au fost angajați ca agenți de pază în birou, dar înregistrările erau bine protejate”, a spus el.

Altă dată, Assange le-a povestit jurnaliștilor că a distribuit copiile criptate ale întregii sale arhive secrete către fanii săi, iar dacă siteul WikiLeaks era închis sau dacă ar fi fost arestat, le-ar fi furnizat cheia pentru a face publice informațiile.
”Eric Schmitt mi-a spus că, pentru toate teoriile conspirației întunecate și bombastice, Assange avea un pic din Peter Pan în el. Într-o seară, când toți se plimbau după cină, Assange s-a depărtat brusc de grup printr-un salt copilăresc. Schmitt și Goetz priveau siderați. Apoi, la fel de brusc, Assange s-a oprit, s-a întors brusc în grup și a continuat conversația exact din punctul în care o întrerupse”, a povestit Keller.

Agendă proprie

Trei luni mai târziu, cotidianul francez ”Le Monde” a fost acceptat în grupul ziarelor care aveau acces la documentele Wikileaks și a fost publicat episodul doi, despre războiul din Irak, articole despre cum SUA au închis ochii la torturarea prizonierilor de către forțele irakiene, care colaborau cu americanii etc.

Julian Assange voia să dezvăluie numele informatorilor SUA și era interest de dimensiunea politică a dezvăluirilor lui Bradley Manning. ”După publicarea episodului al doilea, relația New York Times cu Julian Assange, sursa noastră, a trecut de la precaut la ostil. Am vorbit cu Assange telefonic de câteva ori și i-am ascultat plângerile. Era supărat că am refuzat să publicăm în articolele noastre din ediția online un link activ către site-ul WikiLeaks. O decizie pe care am luat-o, pentru că ne-am temut – pe bună dreptate, după cum s-a dovedit – că site-ul său a dezvăluit numele unor informatori de rang inferior ai americanilor și i-ar fi transformat în ținte ale talibanilor”, a relatat editorul NYT.”- Unde e respectul? Unde e respectul?”, l-a întrebat Assange pe Keller.

La una din primele runde de documente WikiLeaks, despre războiul din Afganistan, Julian Assange a dezvăluit numele a zeci de afgani, pe care The New York Times și alte publicații le-au eliminat. Câteva luni mai târziu, un purtător de cuvânt al talibanilor a declarat că insurgenții afgani monitorizau site-ul WikiLeaks și făceau o listă cu ”trădători”.”Lui Assange nu-i păsa. Își dorea ca numele lor să fie publicate”, au dezvăluit ulterior jurnaliștii Luke Harding și David Leigh în cartea ”WikiLeaks: Războiul lui Julian Assange împotriva secretelor”.

La acel moment, jurnaliștii ”The Guardian” care colaborau cu lucrau cu WikiLeaks au încercat să-I explice lui Assange de ce era reprobabil să publice numele afganilor care lucrau cu trupele americane. Răspunsul lui Assange i-a lăsat mască: “Ei bine, ei sunt informatori . Deci, dacă sunt omorâți, au ajuns la ei. Merită”.

Ulterior, WikiLeaks a urmat exemplul instituțiilor de știri și i-au protejat pe colaboratorii americanilor. Assange a descries acest lucru cu sintagma “minimizare a răului”.

Un alt episod relatat de Bil Keller este edificator pentru agenda paralelă jurnalismului pe care Julian Assange o avea. ”M-a sunat la un moment dat să-mi spună cât de mult i-a displăcut profilul lui Bradley/ Chelsea Manning pe care l-am publicat în ziar. Articolul dezvăluia faptul că, în copilărie, Manning era un tip marginalizat. Un alt detaliu din viața sa: era stresat de faptul că era un homosexual în Armata SUA. Assange s-a plâns că am <> prea mult personajul Bradley/ Chelsea Manning și nu ne-am concentrat pe dimensiunea politică a poveștii”, a povestit Keller.

Momentul care a aruncat în aer relația Wikileaks- NY Times, ”picătura care a umplut paharul” a fost un profil al lui Julian Assange, scris de jurnaliștii John Burns si Ravi Somaiya și publicat pe prima pagină a ”The New York Times” pe 24 octombrie 2010. Articolul dezvăluia o serie de fracturi în interiorul ”WikiLeaks”, atribuite de criticii lui Assange stilului său autoritar de management. Assange i-a spus lui Keller că articolul este ”alunecos”, lucru pe care l-a scris și pe diverse forumuri publice.

„Am început să mă gândesc la Julian Assange ca la un personaj dintr-un thriller al scriitorului suedez Stieg Larsson – un om care putea fi în același timp erou sau personaj negativ, într – unul dintre romanele sale foarte bine vândute, care îmbină contra-cultura hackingului, conspirația la nivel înalt și sexul”, a scris Bill Keller în articolul din NYT.

A încercat să cenzureze New York Times

În octombrie 2010, WikiLeaks a pus la dispoziția ”The Guardian” cea de-a treia arhivă: un sfert de milion de comunicări între Departamentul de Stat al SUA și misiunile sale diplomatice din întreaga lume.

De data aceasta, Assange a solicitat cotidianului britanic să nu împartă materialul cu ”The New York Times”. I-a anunțat pe jurnaliști că a inițiat discuții cu alte două organizații media din SUA – The Washington Post și lanțul McClatchy – și intenționează să le invite în grup, în locul NYT. De asemenea, o invitație a fost adresată ”„El País”, cel mai important ziar spaniol.

„The Guardian” nu a agreat cererea lui Assange. Aveau o bună relație de lucru cu jurnaliștii NY Times, articolele din acest ziar au fost citite de o audiență americană foarte mare, jurnaliștii săi au oferit context și reacții ale guvernului american.

„Am început să realizăm că Assange pierdea controlul asupra secretelor. Un jurnalist independent, Heather Brooke, obținuse materiale de la un disident al WikiLeaks și s-a alăturat unei alianțe cu The Guardian. În săptămânile următoare, în Liban, Australia și Norvegia au apărut serii de telegrame. David Leigh, șeful investigațiilor The Guardian, a tras concluzia că aceste scurgeri eliberează ziarul său de orice angajament cu Wikileaks și a furnizat NYT telegramele”, a relatat Keller.

În 1 noiembrie 2010, Assange și doi dintre avocații săi au dat buzna în biroul editorului Alan Rusbridger, furioși că ”The Guardian” și-a afirmat independența și suspicioși că NYT ar putea fi în posesia telegramelor diplomatice.

Întâlnirea a durat circa opt ore. Assange a atacat vehement NY Times, iar jurnaliștii The Guardian au încercat să-l liniștească. În cele din urmă, Alan Rusbridger și Georg Mascolo, redactorul șef al Der Spiegel, și-au afirmat intenția de a continua colaborarea cu ”The New York Times”. Assange nu a avut de ales pentru că ziarul american avea deja toate documente.

După o săptămână, fondatorul Wikileaks l-a amenințat pe Ian Fisher, editor adjunct specializat în relații internaționale al NYT, coordonator principal al procesării telegramelor diplomatice, care venise la Londra să pună la punct detaliile finale ale publicării. ”Întâlnirea cu ceilalți jurnaliști a mers fără probleme, chiar și după sosirea lui Assange. <> , mi-a scris Fisher ulterior întâlnirii. <>. După cină însă, în timp ce Fisher se pregătea de plecare, Assange s-a smuls de grup, s-a apropiat de el și l-a amenințat la despărțire: <> Fisher a răspuns afirmativ. <>”, a relatat editorul NYT.

A schimbat Wikileaks jurnalismul?

Bill Keller a scris că Julian Assange a fost auzit lăudându-se că a fost un maestru- păpușar, că a recrutat mai multe publicații, le-a forțat să lucreze concertat și a corectat această muncă. ”Aiureli”, spune jurnalistul american. ”De-a lungul acestei experiențe l-am tratat pe Julian Assange ca o sursă. Nu ca pe o sursă pur și simplu, pentru că relația cu sursele nu este simplă. Assange nu a făcut excepție. Nu am respectat agenda sa, nu am propagat retorica sa, am luat lucrurile pe care le-a spus la adevărata lor valoare, nu i-am aplaudat metodele și, cel mai important, nu i-am permis să ne cenzureze”, a pus Keller lucrurile la punct.

Apoi a subliniat cu tărie că ”obligația unei instituții independente de știri este de a verifica materialul, de a furniza contextul, de a exercita o judecată responsabilă cu privire la ce publică, de a nu publica fără să înțeleagă ce publică.” ”Asta am făcut”, și-a asigurat el cititorii.

Bill Keller a contestat teoria că apariția WikiLeaks a schimbat radical modul în care este făcut jurnalismul. ”Sincer, cred că impactul WikiLeaks este supraevaluat. Cu mult înainte de nașterea WikiLeaks, Internetul a transformat peisajul jurnalismului, creând o piață larg deschisă și globală, un acces mai ușor la public și surse, un metabolism mai rapid, o nouă infrastructură de partajare și verificare a informațiilor și o afectare a confidențialiății și a secretului. Assange a susținut în repetate rânduri că a creat ceea ce el a numit jurnalism științific, ceea ce înseamnă că cititorii primesc materia primă și decid singuri dacă articolele scrise de jurnaliști sunt de încredere. Ziarele au publicat însă documente de când există ele și, de când Internetul a eliminat restricțiile de spațiu, am făcut acest lucru și mai abitir”, a fost pledoaria sa.

El a respins cu sarcasm și ipoteza că Wikileaks ar reprezenta ”un triumf cosmic al transparenței”, argumentând că majoritatea dezvăluirilor au venit dintr-o singură sursă, ”un soldat american suficient de frustrat încât să riște mulți ani de închisoare”. ”Este posibil ca apariția unor brokeri de informații online, precum WikiLeaks sau OpenLeaks- un site derivat din Wikileaks înființat de un coleg al lui Assange pe nume Daniel Domscheit – Berg- să-i ispitească pe avertizorii de integritate (whistleblowers) să colaboreze, de teamă că ar putea fi prinși dacă intră în contact cu o organizație de presă tradițională. Dar bănuiesc că nu am ajuns la o asemenea stare de anarhie a informațiilor. Cel puțin nu încă”, a fost concluzia fostului editor al ”The New York Times”. (Articol publicat inițial în Newsweek România)

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *